Sunt sinceră . Nu m-am născut învăţată să gătesc, dar nici nu m-a învăţat nimeni . Într-un moment din viaţă, am simţit doar nevoia de a-mi pregăti singură, micul dejun, prânzul şi cina . Nu a fost foarte greu, atunci a fost ziua când mi-am dat seama de fapt că îmi place prea mult, îmi place să stau în bucătărie cu orele, la cratiţă să-nvârt şi să mănânc .
Nu s-a născut nimeni cu reţetele de gătit în cap, nimeni nu s-a născut să ştie să facă ceva anume, doar în cazul în care există şanse ca noi oamenii să fim genii, să ne naştem cu toate informaţiile despre viaţă direct încriptate în creier . Nu cred, este doar un vis . Cert îi că te poţi naşte cu pasiune pentru asta, încât să compui reţete, să le visezi noaptea şi dimineaţa să le pui în practică, există întradevăr cazuri .
Eu nu m-am născut învăţată, în timp după cum ştiam că trebuie să arate o ciorbă de cartofi, mă documentam bine până când ţineam minte câteva ore reţeta, dacă o mai şi făceam îmi era întipărită în memorie deja. În schimb dacă totuşi născută să gătesc nu am fost, măcar m-am născut cu o pasiune pentru gătit şi pentru aranjatul mâncării frumos pe farfurie.
Sunt mişcată de farfuria care arată excepţional, căreia nu-i poţi găsi nici un nod în papură şi de felul de mâncare pregătit cu atâta măiestrie. Îmi place să gătesc pentru că ştiu că oamenii mei dragi mă iubesc pentru multe calităţi pe care le am, dar şi pentru singurul fapt că dacă aveau nevoie de mine, la gătit, eu eram prima pe listă .
Ori de câte ori am putut am ajutat chiar şi pe cei de-ai casei, ai mei, ai noştrii , să înţeleagă că să găteşti bine nu e meritul lor sau faptul că eu gătesc bine şi fac un tort de trei ori care are acelaşi gust bun şi nu mă satur niciodată de el, nu înseamnă că e meritul meu, e meritul pasiunii mele.
Dacă nu găteşti din dragoste, să ştii că nu faci nimic . Am noroc doar că iubitul meu înţelege ce înseamnă pentru mine gătitul, pentru că teoretic drumul spre inima unui bărbat, trece prin stomac . Se pare că l-am trecut acum mult timp cu brio. Când găteşti obligatoriu trebuie să depui suflet . Mâncarea fără dragoste, n-are nicio noimă .
Vouă de ce vă place să gătiţi? Ce simţiti când sunteţi în bucătărie?
Oh! Stiu sa fierb apa! :)) Glumesc! Stiu sa fac clatite si cafea! Stiu sa fac si altele dar… of, nuu… nu am rabdare si – in rarele ocazii cand nu am de ales – cand ajung in bucatarie simt ca trebuie sa ies cat mai repede! :)) Nu-mi place sa gatesc, desi ma descurc daca-i musai. Uneori am cate-o pofta nebuna de a gati si atunci… cei care mananca zic ca nu eu am gatit! :))
Ceea ce ai descris tu acolo, parca m-ai descris pe mine acum cativa ani, dar la mine era o problema cu lenea :)) Lasa, macar ai pe cineva care sa-ti gateasca constant?:))
Cred ca este cea mai mare corvoada sa ma pui la cratita! Noroc ca am un sot excelent, care face o mancare foarte buna, un adevarat om cu care sa stai o viata! :))
Draga mea ma bucur ca ai un sot bucatar ! Sotul meu nu gateste, stie, dar nu gateste pentru ca stie ca inca sunt eu aici. Cand nu sunt eu prin zona, sau sunt foarte ocupata, face si el, paste carbonara, chestii d`astea, nu cine stie ce fel de mancaruri. Dar am observat ii place in bucatarie, daca este lasat in pace. In schimb, gateste cum ii place lui, cartofi crocanti, snitele crocante, in schimb mie imi plac moi, cartofi cat mai grosi, prajiti in tigaie cu mult ulei, scosi, aruncat peste ei usturoi si un capac. Sunt magnifici, el in schimb ii face mai tari, dar sunt buni. E fain sa ai la casa un barbat care sa mai stea si prin bucatarie, nu doar la fotbal si la televizor. Am noroc, el merge la munca, gateste, dar cel mai important si singurul lucru care-i place cel mai mult, e curatenia. Face o curatenie de sta mata-n coada 😀 Believe me! Dar ce te-a facut sa nu-ti placa oare? Eu la asta ma gandesc acum 🙂