Bună! Sunt Lucianna, de pe blogul cu același nume, și de pe Blog Event. Mă gândeam foarte serios dacă azi să vă povestesc o boacănă din copilărie, sau una din liceu! Am ales una din copilărie. Pentru început, trebuie să știți că am un frate, mai mic. Anul acesta face 20 de ani. Precum copii lui Arghezi, suntem amândoi numai păruieli și ghionți! Ne înțelegem perfect numai când facem vreo boacănă în cîrdășie, sau când trebuie să trecem boacăna pe sub radarul părinților.
Când eram noi mici, adică eu de vreo 6 ani și el cam de 3, la noi în Motru apa era cu program. Fie caldă, fie rece! Ai mei, aveau depozitate, sub chiuveta din bucătărie, zeci de bidoane cu apă. Unul de 10 litri, unul de 5, și vreo 20 de câte 2 litri, 2,5.
După ce am văzut la televizor cum face Tarzan baie îmbrăcat, cu apă ce curgea din copac, din nu știu ce butoi, ne-am gândit, cum-necum, să încercăm figura! Momentul era ideal! Părinții plecați, ușa de la intrare încuiată…jap în sticlele cu apă! Primele 6 bidoane cred, le-am tunat unul în capul altuia, fix pe cap, în mijlocul sufrageriei! Că trebuia să ajungem destul de sus cât să simulăm dușul, așa că ne urcam pe canapea! De la a 8a sticlă golită, deja băltea covorul! Dar nouă nu ne-a ajuns! Am golit tot ce am prins mic!
Când să dea mezinul năvală la „damigeana” de 5 litri, m-au trosnit remușcările! Sufrageria era lac, iar noi nu ne mai săturam de dușuri! Hainele lipite de noi se simțeau genial, deși grele, iar apa, veche de vreo săptămână, era călduță și plăcută simțurilor!
Când să dăm iama la bidonul mare, a intrat mama pe ușă, cu vecinii la care făcuserăm inundație! Până la parter, noi locuind la 4!
Nu înțelegeau săracii!
De unde inundație, dacă nu e apă?
