Întotdeauna când îți vine să te plângi, te rog să te gândești că altul ar da orice să poată fi ca tine. Te plângi că ești în sesiune, te plângi că nu îți place shaorma, te plângi că temele sunt multe și nu mai ai timp de distracție. Mda, iar ăia din spitale, ar da orice să fie în locul nostru. Să fie în sesiune, să fie acasă, să învețe, că doar pentru el o face. Nu realizați ce scoateți pe gură! Însă trebuie să știți că sunt alții într-o situație mai proastă ca noi.
Până acum câteva zile, credeam că doar mie mi se pot întâmplă lucruri nasoale. Am trecut și eu prin destule probleme, stres, nervi și ineficiența de a vedea dincolo de mine. Da, eu am crezut că sunt în cea mai neagră postură. Dar când am ieșit din casă și am văzut cu ochii mei că lumea are probleme și mai mari decât ale mele, mi-a fost rușine pentru că m-am plâns. Nu obișnuiesc, dar uneori se mai întâmplă.
Anul trecut pe vremea asta, am fost mult mai rău. M-a luat la rând o pneumonie și am scăpat de ea, după multe injecții și medicamente timp de două săptămâni. Anul ăsta am făcut o viroză la aparatul respirator și m-am ales pe lângă simptomele de răceală și cu o otită medie. N-am mai auzit cu o ureche. M-am speriat și m-am dus la ORL. Mda, de acolo am aflat că am otită. Și anul trecut am avut, dar externă. Nicidecum internă. Curentul, statul cu părul ud lângă geam, te învață să fii mai precaut pe viitor.
Tratamentul e unul pe măsură. Injecții! Iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă gândesc că tot mie mi se întâmplă episoade dinastea. Și în momentul când deveneam tot mai nemulțumiță de viață, apare pe coridorul spitalului, un bărbat care nu mai auzea de câțiva ani, dar purta un aparat la el.. atunci m-am trezit. Eu încă sunt bine, dar stau prost cu apreciatul.
Așadar, mă bucur că eu am mai primit o zi de trăit, că aud, că mă simt bine chiar dacă fac injecții, că mă pot plimba și vedea locuri noi și nu am nevoie de un scaun cu rotile, da…. viața e cel mai bun profesor pentru a te învăța atunci când uiți să mulțumești. Niciodată nu e prea târziu. Iar de lucruri mărunte promit că nu o să mă mai plâng. Cât timp ai sănătate, poți să le faci pe toate.
Asa e Aniela, daca ne uitam in jur, mereu vedem situatii mai grave decat a noastra. Nici starea mea de sanatate nu e una foarte buna, dar sunt multumita ca nu e mai rau.
Acum îți pot răspunde la acest comentariu cu știință, pentru că știu la ce te referi. Dar nu-i nimic, îți doresc multă sănătate și pupici. 🙂
Anul trecut pe vremea asta treceam printr-o depresie… Ulterior am reusit sa trec peste problemele din perioada aia, iar acum sunt multumita ca, oricate chestii mi-ar lipsi, macar sunt bine din punct de vedere psihic. Plus ca intre timp am invatat sa nu mai cumpar chestii de care nu am nevoie. Nu ma mai vait ca am o singura geanta sau o singura pereche de balerini. Altii nu au nici macar chestiile astea.
Exact, Ioana. O viață faină nu constă în lucruri materiale. Și eu mă plâng, de multe ori am greșit făcând-o, dar nu am rezolvat nimic. Am haine și toate rahaturile posibile. Adică stai să vezi, eu am crescut cu foarte multe ” extraoptiuni”. Am avut orice am vrut când stăteam la a mei, dacă voiam pantofi, pantofi îmi luau săracii. Până când am crescut și mi-am dat seama cât de nemernică eram. Eu ceream, ei îmi luau, eu nu îi purtam. Wtf… După ce m-am măritat, mi-am dat seama câte chestii mișto făceau ai mei pentru mine. Sunt genul de om care își dorește ceva… si va face imposibilul să îl obțină. De asta nu mă mai plâng. Nimic nu-mi va cădea din cer. Asta e just. Dar am ajuns la vârsta și concluzia când toate lucrurile materiale nu mai au valoare. Mă mai plâng și eu, dar pentru sănătate, pentru genți, pantofi, luciuri de buze și parfumuri, mă las păgubașă. Când îmi doresc să am un lucru, mă gândesc la ce m-ar ajuta. Și ies pe minus cu lucrurile astea. Mă motiveaza să nu mai visez la ele. Și Ioana, lasă depresia, iubito. Alții nu au nici ce mânca. Noi suntem un caz fericit, avem sănătate cel puțin și putem zâmbi sincer, fără motive puternice. Suntem puternice. :*
Eu nu am avut mereu ceea ce mi-am dorit, cand eram mica. De aceea, mare fiind, avand propria sursa de venit, mi-am cumparat mereu chestii, sa umplu goluri din copilarie, sa ma bucur de sentimentul acela de a avea lucruri. Pana cand mi-am dat seama ca am atat de multe incat ma impiedic de ele prin casa. Multe dintre ele fiind inutile.
P.S.: Eu pe tine abia astept sa te vad si sa te strang in brate. Ma simt apropiata de tine.
Să știi că tot ce mi-au oferit ai mei a fost schimb contra schimb. Voiam ceva? Se rezolva rapid, dar prima dată mă duceam la ei la atelier la muncă. Munceam pentru pantofiorii cu fundiță sau pentru Pentium 1. :)) Tot ce ceream în plus ca un copil naiv, ei făceau sacrificii să-mi ofere, dar mi-am învățat și lecția, ca să zic așa. Însă aveam confortul ăla părintesc, fără griji și fără stres, fără dorințe neindeplinite. Mami mi-a spus că ne-a oferit o viață mai ok din cauză că pe vremea ei, familia ei a avut de toate, de-ale gurii, acoperiș deasupra capului, dar nu a avut haine. Ca să meargă la sport, o aștepta pe sora-sa in baia scolii să îi dea treningul. Povesti care ma lasă perplexă. Deși te înțeleg, îmi doresc să nu ne mai zbatem în viața asta pentru lucruri materiale. Hainele, telefoanele, tv-urile, camerele foto, e ok să le ai dacă e nevoie de ele. Dacă nu e, se numește investiție proastă. Știi ce aș face eu dacă aș avea o mulțime de bani? Aș investi în experiențe, excursii, tabere și vacanțe. M-as duce oriunde, dacă la sfârșit as sti ca o sa am un nou prieten. Pentru tine nu e nevoie să merg niciunde, mă mulțumesc că te am aici. :*