Eu sunt o fire mai glumeață. Am momente când postez pe profilul meu de facebook, în dreptul pozei cățelului meu… aceste cuvinte. ” You are my baby”. O fac pentru că mi-e drag de el. Face parte din viața mea și m-a responsabilizat în foarte multe lucruri. Dar asta nu înseamnă că-mi compar câinele cu un copil. Luați de seamă, dragi mămici. Nimeni nu vrea să se contrazică cu voi. Mai ales noi, ăștia care creștem un câine sau o pisică. Ce să și facem? Avem motive întemeiate probabil. Un câine aduce zâmbete și o stare mai bună în casă. Dar un copil aduce totul. Copilul vă schimbă. Vă face mame! Ceea ce noi, astea care avem câine, nu ne numim mame pentru că pe noi, nu ne strigă câinele așa.
Câinele sau pisica nu are gură să ne strige atunci când le e foame. Și trebuie să ne apreciați pentru că totuși reușim să avem grijă de ei fără posibilitățile pe care le aveţi voi cu un copil. De un copil trebuie să ai grijă de mic. Să-i dai de mâncare corespunzător, să-l scoți afară, să-l duci la grădiniță, să-i dai o educație. Dar și noi facem lucruri importante cu câinele nostru. Îl învățăm să nu muște, să ne asculte comenzile, îi dăm de mâncare la timp, iar ca să îi întreținem ne costă bani. Așa cum vă costă și pe voi. Le luăm tratamente, le facem baie, îi îmbrăcăm și ieșim cu ei la plimbare, îi pieptănăm, le spunem povești, ne uităm la televizor împreună și avem momentele noastre de dragoste. Voi nu faceți oare aceleași lucruri cu copiii voștri?
Și totuși eu nu pot să compar un copil, cu un animal de companie. Copilul roștește lucruri, ne face să ne simțim împlinite și iubite. Copilului îi ținem minte gânguiturile, îi facem toate poftele și e omul căruia noi i-am dat viață. E logic ca în inima voastră e primul care ocupă locul cel mai înalt, dar noi astea care nu avem copii… lăsați-ne să ne vedem animăluțele din unghiul pe care îl considerăm noi adecvat. Pentru că fiecare dintre noi, avem dreptul de a ne considera animalele de companie- drept copiii noştri fără să facem comparaţii. Îi tratăm aşa cum simţim că merită, dar noi nu ne-am permis ca şi voi, să spunem că mai bine facem un copil decât să ne luăm un animal. Avem motivele noastre. Nu e uşor să creşti un câine, cum nu e uşor deloc să educi şi să ai grijă de un copil.
Evident, îmi doresc să înţelegeţi lucrul ăsta şi să nu mai împrăştiaţi noroi prin jur. Proprietarele de animale de companie, aşa cum suntem noi, indiferent că avem o pisică, un hamster, un câine sau o broască ţestoasă, ne simţim momentan împlinite că le avem şi pe astea. Iar eu sunt sigură că în momentul în care va apărea un copil, cel puţin eu, nu îmi voi da câinele la o parte. Îmi doresc ca copilul meu să crească lângă animale. Să înţeleagă că trebuie să le iubească, şi eu cred că nu voi avea un copil alergic pentru că n-ar avea cu cine să semene, dar nu se ştie niciodată. Pentru că eu, deşi am crescut cu animale, nu am nicio alergie şi mă bucur de o imunitate puternică.
Articolul ăsta nu înseamnă nimic. E doar reply-ul meu la întrebările şi frustrările voastre. Îmi iubesc câinele şi aş face tot ce-mi stă în putinţă pentru el, iar atunci când voi avea copil, nu voi face comparaţii, am să le ofer iubirea de care au nevoie amândoi. Pentru că sunt diferiţi şi au nevoi diferite.
Mai e ceva de zis?
E bine sa le avem pe amandoua: si copilul si cainele – dar cainele sa stea in curte. Nu mi-ar placea sa-l tin in casa din mai multe considerente (asta inseamna sa stam la casa, nu la bloc). E o parere personala.
Aici e din nou alt subiect şi n-aş vrea să-l dezbat acum. Sunt câini care îşi au locul în curte, însă sunt alţii care sunt de apartament şi nu văd de ce să fie ţinuţi afară, dacă nu sunt făcuţi pentru mediul ăla. Sunt şi câini de bloc, să ştii. Ţine mult şi de gusturi, dacă ai un câine şi un copil într-un apartament, atunci să vezi cât ai de lucru. Subiectul poate continua şi pe mine nu mă deranjează, suntem o comunitate ca să discutăm, nu să ne dăm în cap. Deşi am zis că sunt câini care sunt făcuţi neapărat să stea la curte.
Am si eu un pisic in dotare si inteleg perfect ce spui aici :).Un animal de companie nu se compara cu a avea un copil, insa asta nu inseamna ca nu presupune responsabilitate, grija si atentie. Sa ai o frumoasa!
Mulțumesc, Iulia! Și bine ai venit. Pupici.
Eu vorbeam cu Edi, hamsterul meu, chiar daca el saracul nu putea sa-mi spuna miau sau ham. Majoritatea prietenelor imi spuneau ca sunt nebuna si se uitau ciudat la mine. Am avut si pisici, acum insa nu-mi mai permit pentru ca nu locuiesc la mine acasa (deocamdata). Insa vorbesc cu pisica mea de la bloc de fiecare data cand o vad. Sunt unele necuvantatoare care ajung sa aiba un loc special la noi in suflet. De ce ar fi asta anormal? Ok, nu am nascut eu nici pisicile pe care le-am avut de-a lungul anilor si nici hamsterul. Dar am iubit animalele acestea. Nu cred ca e cineva in masura sa ne spuna ca ar trebui sa le iubim mai putin. Cred ca, dincolo de toate rautatile, ar trebui sa urâm mai putin. Asta daca tot e sa batem apropouri despre ce ar trebui sa facem „mai putin”.
Nu vad de ce iubirea pentru un suflet ar fi o problema.
Sunt oameni care au grija de animalele de companie cum n-au altii de copiii lor. Dar asta e cu totul alta discutie. Insa din acest motiv consider ca ar trebui sa isi vada fiecare de caminul lui si de copiii lui (fie ca e vorba de pui de oameni sau pui de animale). 😀
Exact ce voiam să transmit! De când iubirea pentru un animal de companie a devenit o comparație între iubirea față de un copil? În răutatea lor, femeile astea se cred perfecte. Eu n-aș putea zice că copilul meu va ține locul câinelui sau invers. Dar nici nu mi i-aș scoate din suflet, pentru că de exemplu prietenea mea mă judecă. Mă doare-n cot, dar nici acolo. În viața mea eu decid pe cine iubesc și îmi doresc și-un copil, dar dacă încă nu e timpul… eu ce să fac? Va veni și timpul lui, sunt foarte sigură de asta. Și încă ceva, nu cred că o să le putem schimba vreodată mentalitatea.
E greu cu mentalitatea „inside the box”. Am avut o colega de serviciu care mi-a facut scandal intr-o zi ca eu nu o respect suficient de mult, ca ea este mama si trebuie sa o respect, eu fiindu-i inferioara tocmai pentru ca n-am copil inca. Si tot circul asta de fata cu niste clienti.
Well… din punctul meu de vedere respectul se castiga.
Cu mentalitatea chiar e greu sa te lupti.
Tu vorbești serios? De fapt, nici nu trebuie să mă mir. De ce nu ai întrebat-o dacă vrea respect și pentru că a stat cu cracii la deal? Hai să fim serioase. Respectul se câștigă, nu respectăm orice mimoză doar pentru că are copil, că-i grea viața de părinte, și că nouă ne e mai ușor fără el. Well, și eu îmi doresc copil. Dar nu ai să mă vezi că mă plâng ce greu îmi e cu el. Că dacă stau să mă gândesc logic, mi-e greu și cu câinele. Uneori am nevoie de o bonă ca să îl scoată afară când sunt plecată pentru mai multe zile. Dar cine va înțelege asta? Nu! Noi suntem mai prejos ca alea ce n-au copii. Dacă ele au copii, e drept sunt mai ridicate în grad ca noi. Și știi de ce? Pentru că devin frustrate din cauză că nu mai au timp liber. Eu n-am timp liber nici așa, și cred că problema asta e și la tine. Sufăr de timp liber. Dar nu mă apuc să-mi vărs figurile pe una ce nu are cățel, spunându-i să mă respecte că eu doar cresc unul acasă. :)) E amuzant! Eu mă tot gândesc cu ai reacționat..
M-a lasat fara replica. Am simtit ca n-am cu cine. :))
Oameni dificili și ai dreptate, nu ai cu cine. :d Unde nu se merită, n-are rost să îți bați capul.