Dacă săptămânile trecute scriam că sunt optimistă și o naționalistă convinsă, încep să cred că românii mei îs plini de ei, știu să joace, dar fir-ar ei să fie nu reușesc să lovească poarta aia cu un gol. E dezamăgitor. Mă enervează la culme și am impresia că ori nu au dispoziția bună, ori am avut noi prea multe pretenții. Promovare au avut peste tot în online, toate firmele, brandurile, toată România crede în ei. Joacă bine, dar nu e îndeajuns. Să nu mai spun că am asistat la un moment penibil. Nu a fost în stare Tătăruşanu să evite golul albanezilor înfocați. Măi, și câte hențuri, măi! Albanezii au dat gol, noi eram în minutul 82 și eram tot varză. Cine e mă de vină că noi nu avem imagine? Avem o imagine a învinșilor, a decăzuților, o imagine de căcat și aia e.
Nu-mi pare rău că îi susțin, dar aveam pretenții. Aveam pretenții nu doar eu, o țară intreagă s-a așteptat să facem față. Nu am să înțeleg niciodată de ce ne-am calificat. Pentru că în afară de un joc mișto, multe înjurături și dezamăgire, nu am văzut nimic altceva.
Și cât de mult poate să mai țină optimismul? Cât? Că eu nu mai am nicio pretenție.
